Narin și cocorul de argint – basm Waldorf

Un basm pentru început de drum

Fiecare început de drum are nevoie de o poveste.

Acesta este basmul care deschide drumul clasei pregătitoare din anul școlar 2026-2027, clasa învățătoarei Alexandra Nicolae.

O poveste despre curaj, despre a merge mai departe chiar și atunci când cărarea nu se mai vede, despre întâlnirile care ne schimbă și despre locul pe care fiecare dintre noi îl poate avea într-o poveste mai mare.

Un basm despre un sâmbure care încă nu-și știe numele și despre un copil care pornește să-l caute.

Poate că, asemenea lui Narin, fiecare copil își începe propriul drum fără să știe încă cine va deveni. Iar uneori, cel mai important lucru nu este să știm de la început încotro mergem, ci să avem curajul să pornim.

Narin și Cocorul de Argint este povestea acestui început de drum. Desenul pe tablă este realizat de dna. prof. Mirela Tatoli, mentorul cadrelor didactice ale școlii noastre.

NARIN ȘI COCORUL DE ARGINT

Basm pentru început de drum

Sâmburele fără nume

A fost odată ca niciodată, într-un ținut pe care hărțile îl arătau numai în nopțile cu lună nouă, un sat așezat între o pădure și un lac.

Casele aveau acoperișuri înalte, fântânile erau adânci, iar în fiecare ogradă creștea câte un pom ale cărui fructe nu semănau cu ale niciunui alt pom.

Într-o curte se coceau pere albastre. În alta, nuci cu miez dulce ca mierea. La fierar creștea un măr cu fructe roșii și tari, iar lângă casa morarului se ridica un vișin care înflorea chiar și iarna.

Numai în curtea băiatului Narin nu crescuse niciun pom.

Când fusese mic, bunica lui îngropase în mijlocul curții un sâmbure găsit pe prag într-o dimineață.

Din el ieșise un fir verde, apoi o tulpină subțire. Dar de atunci nu se mai înălțase nici cât un deget.

Primăvara nu-i dădeau frunze, vara nu-i creșteau ramuri, iar toamna rămânea la fel: o tulpină mică, înconjurată de pământ gol.

Copiii din sat veneau uneori să o privească.

— Poate e un fir de iarbă care a uitat să crească, spunea unul.

— Poate e un pom care s-a răzgândit, râdea altul.

Narin nu răspundea.

Îngrădea locul cu pietre albe, aducea apă de la fântână și, când nimeni nu-l vedea, îi vorbea tulpinii despre lucrurile petrecute peste zi.

În anul în care a împlinit șapte ani, satul a fost cuprins de o toamnă ciudată.

Pădurea se îngălbenea, dar nicio frunză nu cădea. Vântul sufla, însă norii rămâneau pe loc. Iar seara, toate cărările păreau să se oprească la marginea satului.

Într-o noapte, Narin s-a trezit auzind trei bătăi în fereastră.

Pe pervaz stătea un cocor înalt, cu pene cenușii și câte o dungă de argint pe fiecare aripă. Avea ochii negri și liniștiți. În cioc ținea o pană lungă.

— Te cheamă Narin? a întrebat pasărea.

Băiatul a dat din cap.

— Eu sunt Seraf, cel care trece de două ori pe an peste munți. Sâmburele din curtea ta și-a pierdut numele. De aceea nu știe ce trebuie să devină.

— Și unde este numele lui?

Cocorul a privit spre pădure.

— În Grădina din spatele Vântului există un copac bătrân. În frunzele lui sunt păstrate numele lucrurilor care încă n-au ajuns să fie. Dacă vei duce sâmburele acolo, copacul îi va șopti numele.

Narin s-a îmbrăcat îndată.

A luat o lopățică și a scos cu grijă din pământ tulpina, cu sâmburele prins încă de rădăcină. A așezat-o într-un vas de lut.

— Pornim? a întrebat el.

— Tu pornești, a spus Seraf.

— Dar nu vii cu mine?

— Voi merge când drumul mă va chema. Uneori înaintea ta, alteori în urmă. Când nu mă vei vedea, să nu hotărăști prea repede că ai rămas singur.

Cocorul i-a întins pana de argint.

— La ce-mi folosește?

— O pană nu știe să deschidă uși și nici să lupte cu balauri. Dar știe încotro este cerul.

Apoi a rostit:

Cât vezi cărarea, mergi.
Când n-o mai vezi, ascultă.
Iar dacă drumul se împarte,
lasă o urmă și pentru celălalt.

Narin a repetat cuvintele.

Când a ridicat ochii, cocorul dispăruse.

Cei trei de la pod

Dimineața, băiatul a pornit spre pădure, ținând vasul cu amândouă mâinile.

La început a mers repede. Îi plăcea felul în care satul rămânea în urmă și ar fi vrut ca Seraf să-l vadă cât de neînfricat era.

După un ceas a ajuns la un pârâu.

Peste apă fusese cândva un pod de nuiele, dar ploaia îl rupsese.

Pe mal stăteau trei copii: un băiat cu o căciulă roșie, o fată cu două cosițe și un alt băiat, mai mic, care ținea o colivie goală.

Cel cu căciula roșie încerca să așeze un trunchi peste apă.

— Ține-l drept! îi striga fetei.

— Îl țin, dar îl împingi prea repede! răspundea ea.

Băiatul cel mic nu spunea nimic.

De fiecare dată când încerca să pună mâna, ceilalți îl trimiteau înapoi, de teamă să nu cadă.

Narin a privit pârâul.

Ar fi putut să sară de pe o piatră pe alta. Vasul era greu, dar nu imposibil de dus.

A făcut un pas spre prima piatră.

Atunci a văzut că din colivia goală atârna o sfoară lungă.

— Pentru ce este sfoara? l-a întrebat pe băiatul mic.

— A fost leagănul mierlei mele, a răspuns el. I-am dat drumul azi-dimineață. Colivia era prea mică.

Narin a lăsat vasul jos.

Au legat sfoara de trunchi. Fata cu cosițe a găsit două crengi groase.

Băiatul cu căciula roșie a intrat în apă și a împins trunchiul, iar Narin l-a tras din celălalt capăt.

Băiatul cel mic a înfășurat sfoara în jurul unei sălcii, făcând un nod pe care ceilalți nu-l știau.

Podul nu era frumos și se clătina, dar putea fi trecut.

— Eu primul! a strigat băiatul cu căciula roșie.

S-a urcat și podul s-a lăsat într-o parte.

— Dacă trecem pe rând, se răstoarnă, a spus fata.

Au trecut câte doi, pășind deodată: băiatul cu căciula roșie împreună cu cel mic, apoi Narin împreună cu fata.

La mijloc, fata a alunecat. Narin a prins-o de cot, dar vasul i s-a înclinat și puțin pământ a căzut în apă.

Fata a întins repede mâna și a îndreptat vasul.

Pe celălalt mal au rămas o vreme privind podul.

— Cum vă numiți? a întrebat Narin.

— Doran, Lia și Micul, au răspuns ei.

— Micul nu este nume, a spus Narin.

Băiatul cel mic a ridicat din umeri.

— Așa îmi spun toți.

— Ce nod ai făcut?

— Nodul pescarului. L-am învățat de la bunicul.

— Atunci eu am să-ți spun Pescarul, până îmi vei spune numele tău adevărat.

Băiatul a zâmbit.

Drumurile lor se despărțeau acolo.

Doran, Lia și Pescarul mergeau spre târg, iar Narin spre pădure.

Înainte să plece, Lia i-a dat o panglică albastră.

— Pentru vas. Dacă îl legi, nu se mai varsă.

Narin a prins panglica în jurul vasului.

Când s-a uitat în sus, pe cer trecea un cocor cu o dungă de argint pe aripă.

Ospățul piticilor de mușchi

În pădure, lumina se făcea verde.

Cărarea trecea printre ferigi, pe sub stejari bătrâni și peste rădăcini groase.

Pana de argint, prinsă la piept, se mișca uneori, deși vântul nu ajungea până acolo.

Spre amiază, Narin a auzit clinchet de linguri și glasuri vesele.

Într-o poiană, doisprezece pitici îmbrăcați în haine de mușchi așezau masa.

Aveau farfurii din coajă de mesteacăn, cești din ghinde și o oală uriașă cu supă de ciuperci.

— Un călător! a strigat unul. Să stea lângă mine!

— Ba lângă mine, că eu l-am văzut primul!

— Vasul lui ocupă locul unei farfurii!

— Pălăria mea ocupă mai mult și nimeni nu spune nimic!

Piticul cel mai bătrân, care avea barba împletită cu iederă, a lovit masa cu lingura.

— La ospățul nostru, fiecare aduce ceva și fiecare primește ceva. Ce ai adus, călătorule?

Narin și-a cercetat buzunarele.

Avea doar o bucată de pâine, pana și vasul cu sâmburele.

Nu voia să împartă pâinea; nu știa cât drum îl aștepta.

— Am adus o poveste despre un pod, a spus el.

Piticii s-au liniștit.

Narin le-a povestit despre Doran, Lia și Pescarul, despre trunchi și nod.

La sfârșit, bătrânul cu barbă de iederă i-a umplut strachina.

La masă însă, doi pitici s-au certat pentru ultima plăcintă cu afine.

Unul o apucase de o margine, altul de cealaltă.

— Eu am cules afinele!

— Eu am păzit cuptorul!

Au tras până când plăcinta s-a rupt și umplutura a căzut pe masă.

Ceilalți au început să râdă.

Piticul care păzise cuptorul s-a înroșit și a plecat în spatele unui copac.

Narin a râs și el.

Apoi l-a văzut pe pitic prin frunze, ștergându-și obrazul cu mâneca.

Râsul i s-a oprit.

A luat bucata sa de pâine, a tăiat-o în două și a pus deasupra afinele căzute.

O jumătate i-a dus-o piticului ascuns, iar cealaltă celui rămas la masă.

— Plăcinta n-a ieșit cum trebuia, a spus el. Dar afinele sunt încă bune.

Piticul de după copac s-a întors.

Celălalt i-a făcut loc pe bancă.

Multă vreme n-au spus nimic, apoi unul a împins cana cu miere spre celălalt.

După ospăț, piticii s-au ridicat să curețe masa.

Narin era gata să plece, însă barba-de-iederă i-a pus o măturică în mână.

Au strâns farfuriile, au dus resturile animalelor și au spălat străchinile la izvor.

Abia după aceea bătrânul i-a arătat o scorbură.

— Cărarea spre Grădina din spatele Vântului trece pe aici. Dar în scorbură încape numai cine lasă în urmă ceea ce nu-i mai trebuie.

Narin a privit vasul, pana și lopățica.

Toate îi trebuiau.

— Poate nu este vorba despre lucruri, a spus un glas deasupra lui.

Seraf stătea pe o creangă.

— Atunci despre ce?

Cocorul și-a netezit o pană.

— Ce ai luat cu tine de la masa piticilor și îți îngreunează pasul?

Narin și-a amintit cum râsese.

S-a întors către cei doi pitici.

— Am râs când plăcinta a căzut. Îmi pare rău.

Piticul care se ascunsese l-a privit, apoi i-a întins o alună.

— Să ai pentru drum.

Scorbura s-a lărgit.

Narin a trecut prin ea cu vasul în brațe.

Când a ieșit de partea cealaltă, Seraf dispăruse iar.

Fiara cu spinul în labă

Dincolo de scorbură, pădurea era întunecată.

Crengile se împleteau atât de des, încât cerul abia se vedea.

Narin a mers până când cărarea s-a împărțit în trei.

A ridicat pana. Vârful ei s-a îndreptat spre cărarea din mijloc.

Tocmai atunci s-a auzit un mârâit.

Sub un brad zăcea o fiară uriașă, cu blană cenușie, coadă de lup și labe de urs.

Una dintre labe era strânsă la piept. Din ea ieșea un spin negru.

Narin a făcut un pas înapoi.

Cărarea din mijloc trecea chiar pe lângă fiară. Celelalte două se îndepărtau liniștite.

— Cât vezi cărarea, mergi, a spus el încet. Dar eu văd trei.

Fiara a mârâit din nou.

Băiatul s-a uitat mai atent. Nu era un mârâit de amenințare, ci unul pe care încerca să-l țină în piept.

— Te doare?

Fiara și-a arătat colții.

Narin a lăsat vasul jos și s-a așezat la câțiva pași.

A scos aluna de la pitic, a spart-o și a pus miezul pe o piatră.

Fiara l-a mirosit, dar nu s-a apropiat.

Au așteptat.

După o vreme, fiara și-a întins laba.

Spinul era lung cât degetul lui Narin.

Băiatul s-a apropiat încet și l-a apucat cu amândouă mâinile.

Fiara a tresărit. Narin s-a speriat și i-a dat drumul.

— Nu pot dacă mă miști, a spus el.

Fiara și-a așezat capul pe pământ.

A doua oară, Narin a tras spinul.

A ieșit dintr-odată, iar băiatul a căzut pe spate.

Fiara s-a ridicat.

Era atât de mare, încât spinarea ei ajungea la ramurile bradului.

L-a privit pe Narin, apoi a lins rana și s-a culcat din nou, de-a curmezișul cărării.

— Acum de ce nu mă lași să trec?

Fiara a închis ochii.

Narin s-a supărat.

O ajutase și ea nici măcar nu se dădea la o parte.

A luat vasul și a pornit pe cărarea din dreapta.

După câțiva pași a ajuns din nou în același loc.

A încercat cărarea din stânga și s-a întors tot sub brad.

— Când n-o mai vezi, ascultă, și-a amintit el.

A tăcut.

Din depărtare venea zgomot de apă. Nu din față, ci de jos.

Fiara s-a ridicat și a dat la o parte cu laba un strat de frunze.

Sub ele se afla o scară săpată în pământ.

— Puteai să-mi arăți de la început, a murmurat Narin.

Fiara a coborât înaintea lui.

În întuneric, ochii ei străluceau ca două felinare.

Orașul de sub rădăcini

Scara ducea într-un oraș ascuns sub pădure.

Casele erau săpate în rădăcini uriașe, iar pe străzi curgeau pâraie subțiri.

Locuitorii erau copii de toate vârstele, îmbrăcați în haine de frunze și scoarță.

Dar orașul era cuprins de tulburare.

În piață se ridica un turn de pietre, aproape gata să se prăbușească.

Un grup aducea pietre noi și le punea deasupra, alt grup le scotea de la bază ca să-și construiască o fântână, iar alții se certau cine avea dreptul să folosească funia.

— Ce construiți? a întrebat Narin.

— Un turn pentru clopot! a spus o fată înaltă.

— O fântână! a spus un băiat cu părul creț.

— Un adăpost pentru iarnă! au strigat alții.

Fiecare vorbea peste ceilalți.

Narin a încercat să întrebe unde era ieșirea spre Grădină, dar nimeni nu-l auzea.

Fiara cenușie s-a așezat la marginea pieței și și-a lins laba.

Deasupra unei porți era scris: Orașul se deschide când lucrul început își află rostul.

Narin a urcat pe o piatră.

— Opriți-vă!

Nimeni nu s-a oprit.

A fluierat, a strigat și a lovit două capace.

Zarva a crescut.

Atunci pana de argint i-a căzut din haină și a plutit până în mijlocul pieței.

Toți au tăcut s-o privească.

Narin a ridicat-o.

— Nu știu ce trebuie să construiți. Spuneți pe rând.

Fata înaltă a spus că primiseră un clopot, dar nu aveau unde să-l atârne.

Băiatul creț a spus că pârâul secase și trebuia adâncită fântâna.

Ceilalți aveau nevoie de un loc unde să păstreze lemnele uscate.

— Aveți destule pietre pentru toate?

Nu aveau.

Au mers să vadă clopotul.

Era mic, dar suna limpede.

Au privit locul fântânii.

Apa se afla aproape de suprafață.

Au măsurat lemnele.

Nu aveau nevoie de un adăpost înalt.

Narin a desenat în țărână un zid rotund în jurul fântânii, cu un acoperiș țuguiat.

Clopotul putea atârna sub acoperiș, iar lemnele puteau fi păstrate între zidul exterior și cel al fântânii.

— Cine a avut ideea? a întrebat cineva.

— Fiecare câte o parte, a răspuns Narin.

S-au apucat de lucru.

Cei puternici au cărat pietre. Cei mici au adus lut în găletușe.

Doi copii potriveau pietrele, alții țineau funia.

Când unul obosea, altul îi lua locul.

Când un băiat a pus strâmb o lespede și zidul s-a clătinat, nimeni n-a râs; au dat jos trei rânduri și le-au așezat din nou.

Narin a vrut de câteva ori să facă el totul mai repede.

Dar trebuia să țină vasul cu sâmburele.

A învățat să arate unde era nevoie de o mână și să lase mâna să lucreze în felul ei.

Spre seară, construcția era gata.

Au tras apă din fântână, au așezat lemnele la adăpost și au sunat clopotul.

În zid s-a deschis o poartă pe care nimeni n-o văzuse înainte.

Copiii din oraș i-au umplut lui Narin o ploscă și i-au dat o bucată de pânză roșie pentru vas.

Fata înaltă, băiatul creț și încă doi au hotărât să-l însoțească până la ieșirea din tuneluri.

La ultima răscruce, un băiețel a rămas în urmă.

Ceilalți nu observaseră.

Narin a numărat pașii pe care îi auzea și s-a oprit.

— Suntem cu unul mai puțini.

S-au întors.

Băiețelul își legase sandala și nu mai știa ce tunel aleseseră.

Când i-a văzut, n-a spus nimic, dar le-a prins mâinile.

Pe zidul tunelului a apărut pentru o clipă umbra unui cocor.

Lacul care păstra toate glasurile

Dincolo de oraș se afla un lac negru.

Pe mal îi aștepta Seraf.

— Ai întârziat, a spus cocorul.

— Am construit un turn, o fântână și un adăpost.

— Eu văd unul singur.

— Și eu am crezut la început că sunt trei.

Seraf și-a plecat capul spre apă.

— Grădina este pe celălalt mal. Dar lacul nu primește în barcă două glasuri care se luptă în aceeași inimă.

La mal era o barcă de argint, fără vâsle.

Narin a urcat, ținând vasul în poală.

Fiara cenușie a rămas pe țărm.

Seraf s-a așezat la proră.

Barca a pornit singură.

La mijlocul lacului s-au ridicat din apă glasuri.

Narin și-a auzit prietenii din sat râzând de tulpina lui.

Apoi propriul glas spunând că pomul său va crește mai înalt decât toate.

A auzit piticii certându-se, copiii din oraș strigând, fiara mârâind și glasul lui poruncind tuturor să se oprească.

Apa s-a învolburat.

Barca s-a rotit.

— Oprește glasurile! i-a spus Narin cocorului.

— Nu sunt ale mele.

— Atunci spune-mi ce să fac.

Seraf privea înainte.

— Dacă ți-aș spune, ai auzi încă un glas.

Narin a strâns vasul.

Sâmburele tremura în pământ.

Băiatul a închis ochii.

N-a încercat să alunge glasurile.

Le-a lăsat să vină unul câte unul.

Auzise râsul și îl purtase cu el.

Râsese și el de pitic.

Voise să fie primul la drum și singurul care știa.

Dar se întorsese după copilul rămas în tunel.

Ajutase fiara.

Primise panglica Liei, aluna piticului și apa copiilor din oraș.

Glasurile s-au așezat în jurul lui ca păsările pe ramuri.

Nu mai strigau toate odată.

Narin a deschis ochii.

— Nu vreau ca pomul meu să fie mai înalt decât toate, a spus el. Vreau doar să aflu ce pom este.

Lacul s-a netezit.

Barca a ajuns la celălalt mal.

Seraf a coborât.

— De aici înainte nu mai vin cu tine.

— De ce? Abia acum ajungem la Grădină.

— Tocmai de aceea.

Cocorul și-a deschis aripile.

— Îți amintești ce ți-am spus la plecare?

Narin a rostit:

Cât vezi cărarea, mergi.
Când n-o mai vezi, ascultă.
Iar dacă drumul se împarte,
lasă o urmă și pentru celălalt.

— Acum cărarea se vede, a spus Seraf.

Și a zburat peste lac.

Grădina din spatele Vântului

Cărarea urca printre stânci.

Vântul sufla atât de tare, încât Narin trebuia să se aplece.

Vasul îi aluneca din mâini, pânza roșie flutura, iar pământul se împrăștia.

A legat vasul cu panglica albastră de piept.

A înfășurat pânza roșie peste tulpină și a mers mai departe.

În vârful muntelui a găsit o poartă din crengi uscate.

Dincolo de ea nu se vedea nimic, numai vânt.

Pe poartă era scris: Intră acela care aduce ceea ce a primit și ceea ce a dat.

Narin și-a cercetat lucrurile.

Primise pana, panglica, aluna, pânza și apa.

Dar ce dăduse?

Pâinea o împărțise.

Timpul îl dăduse la pod, la masă și în oraș.

Își spusese părerea, își recunoscuse greșeala, întinsese mâna.

Totuși, poarta nu se deschidea.

În spatele lui s-a auzit un foșnet.

Fiara cenușie urcase până acolo.

După ea veneau Doran, Lia și Pescarul.

Mai în urmă se vedeau piticul cu barba de iederă, cei doi pitici ai plăcintei și copiii din oraș.

Fiecare purta ceva: o scândură, o cană, o funie, o piatră, o pâine.

— Cum ați ajuns aici? a întrebat Narin.

— Podul tău ne-a lăsat să trecem, a spus Lia.

— Povestea ta ne-a arătat scorbura, a spus barba-de-iederă.

— Clopotul ne-a arătat tunelul, a spus fata înaltă.

Pescarul a făcut nodul lui în jurul porții.

Doran și băiatul creț au tras de funie.

Piticii au udat crengile uscate.

Copiii din oraș au potrivit pietre sub stâlpi.

Fiara a împins cu umărul.

Poarta s-a deschis.

Dincolo se întindea Grădina din spatele Vântului.

Era mai mare decât o împărăție și mai tăcută decât o ninsoare.

Creșteau acolo pomi cu frunze de aramă, copaci cu flori asemenea stelelor, tufe care purtau clopoței și arbori ale căror rădăcini se vedeau urcând spre cer.

În mijloc se ridica Pomul Numelor.

Trunchiul lui era atât de gros, încât toți cei veniți nu l-ar fi putut cuprinde ținându-se de mâini.

Frunzele șopteau neîncetat, fiecare alt cuvânt.

Narin s-a apropiat cu vasul.

— Am adus sâmburele. Spune-i ce trebuie să devină.

Pomul a foșnit.

Mii de nume au trecut prin grădină: stejar, măr, tei, salcie, brad, alun și altele pe care nimeni nu le mai auzise.

Tulpina din vas nu s-a mișcat.

— Nu-i auzi numele? a întrebat Narin.

Din trunchi a răspuns un glas adânc:

— Numele lui nu se află între frunzele mele.

— Atunci am venit degeaba?

— Niciun drum făcut cu adevărat nu poate fi nefăcut.

Narin s-a așezat.

Toți ceilalți așteptau.

Ar fi vrut ca Seraf să vină și să-i spună ce nu înțelesese.

A ridicat pana de argint spre cer, dar ea nu s-a mișcat.

Atunci Pescarul s-a apropiat.

— Poate sâmburele nu și-a pierdut numele, a spus el.

— Atunci de ce nu crește?

— Poate îl țineai singur.

Narin a privit vasul.

În curtea lui, tulpina fusese înconjurată de pietre albe.

O îngrijise, o păzise, vorbise cu ea.

Dar nimeni nu avea voie s-o atingă.

A scos tulpina din vas și a săpat o groapă lângă Pomul Numelor.

Pământul era tare.

Doran a adus lopățica.

Lia a ținut tulpina.

Piticii au sfărâmat bulgării.

Copiii din oraș au adus apă.

Fiara a săpat cu ghearele o brazdă până la izvor.

Au plantat sâmburele împreună.

Nu s-a întâmplat nimic.

Soarele cobora.

Unii au început să se foiască.

Narin a simțit rușinea urcându-i în obraji.

Îi adusese pe toți acolo pentru o tulpină care nu creștea.

— Puteți pleca, a spus el.

Nimeni n-a plecat.

Păun nu era cu ei, dar piticul cu barbă de iederă a scos o pâine.

A rupt-o și a împărțit-o.

Copiii s-au așezat în jurul tulpinii.

Unii au povestit, alții au ascultat.

Doran și Lia au început să se certe cine trăsese mai tare la poartă, apoi Pescarul le-a arătat că funia se rosese tocmai unde amândoi ținuseră prea strâns.

Au râs și au înnodat-o din nou.

Fata înaltă i-a dat celui mai mic prima bucată de măr.

Fiara cenușie a adormit, iar un pitic i s-a sprijinit de blană.

Noaptea a venit peste Grădină.

Narin a rămas lângă tulpină.

Nu-i mai cerea să crească.

Era doar acolo.

Înainte de zori, a auzit un sunet mic: pământul crăpând.

Din tulpină ieșise o frunză.

Apoi încă una.

O ramură s-a întins spre Doran și Lia.

Alta spre pitici.

Una subțire s-a aplecat deasupra Pescarului adormit.

Rădăcinile au intrat în brazda făcută de fiară și au găsit apa.

Pomul creștea, nu înalt și drept, ci larg, făcând loc sub coroana lui.

La răsărit, pe ramuri au apărut fructe mici, de culori diferite.

Unele erau dulci, altele acrișoare.

Unele aveau coaja tare, altele miezul moale.

Nici două nu semănau între ele.

Pomul Numelor și-a plecat crengile.

— Acum îi aud numele, a spus el.

— Care este?

Frunzele copacului tânăr au foșnit.

Fiecare a auzit altceva.

Doran a auzit numele curajului.

Lia, numele bucuriei.

Piticul ascuns după copac, numele împăcării.

Copiii din oraș au auzit numele lucrului făcut împreună.

Pescarul a auzit propriul său nume adevărat și a zâmbit, dar nu l-a spus nimănui încă.

Narin a auzit numai foșnetul frunzelor.

Și i-a fost de ajuns.

Întoarcerea

Când s-au întors, fiecare a luat alt drum.

Piticii au coborât spre pădure.

Copiii orașului au intrat sub rădăcini.

Doran, Lia și Pescarul au mers spre pod.

Fiara cenușie a dispărut printre brazi.

Narin a rămas ultimul la răscruce.

Nu mai avea vasul, nici panglica, nici pânza roșie.

Numai pana de argint îi rămăsese la piept.

Seraf a coborât lângă el.

— Ai aflat numele sâmburelui?

— Da și nu.

— Atunci ai auzit bine.

Au mers împreună spre sat.

De data aceasta, cocorul nu mergea înainte.

Pășea alături de băiat, potrivindu-și pasul lung după al lui.

— Tu știai ce avea să se întâmple? a întrebat Narin.

— Știam unde este Grădina. Nu știam ce pom va crește.

— De ce nu mi-ai spus cum să trec podul, cum să ies din oraș sau cum să deschid poarta?

Seraf a ridicat o aripă.

Dedesubt se vedeau pene vechi, frânte, și pene noi, abia crescute.

— Pentru că un drum împrumutat se termină la primul loc unde călăuza nu mai este. Un drum găsit poate continua.

La marginea satului, cocorul s-a oprit.

— De aici vezi cărarea.

Narin a privit casele, fântâna și curtea lui cu cercul de pietre albe rămas gol.

— Da.

— Atunci mergi.

Narin a făcut câțiva pași, apoi s-a întors.

— Seraf!

Cocorul îl privea.

— Dacă nu mai văd cărarea?

— Ascultă.

— Și dacă drumul se împarte?

— Știi deja.

Narin a spus încet:

Cât vezi cărarea, mergi.
Când n-o mai vezi, ascultă.
Iar dacă drumul se împarte,
lasă o urmă și pentru celălalt.

Seraf și-a desfăcut aripile și s-a ridicat deasupra satului.

Soarele a prins dungile de argint și, pentru o clipă, cerul a părut că se deschide ca o poartă.

În acea toamnă, frunzele au început în sfârșit să cadă.

Vântul a împins norii mai departe, iar cărările nu s-au mai oprit la marginea satului.

În curtea lui Narin, cercul de pietre albe a rămas gol până primăvara.

Atunci, într-o dimineață, copiii au găsit acolo o mlădiță.

Nu era din pomul dus în Grădină.

Crescuse dintr-un sâmbure al unuia dintre fructele lui, purtat acasă, poate, în buzunarul cuiva.

Narin n-a îngrădit-o.

A pus lângă ea o cană cu apă și o lopățică.

Iar pe una dintre pietre a așezat pana de argint, ca să știe oricine se oprea acolo încotro este cerul.