A fost odată o fetiţă, care-şi purta lămpaşul mititel şi era tare bucuroasă:
„Eu merg la drum cu lămpașul,
Lămpasul, prieten de drum.
Pe cer își au stele sălașul,
Pe drum luminez eu acum.”

A venit vântul val-vârtej şi i-a stins luminiţa.
„Ah, strigă fetiţa, cine-mi aprinde şi mie luminiţa în lămpaşul meu?” Dar, de jur împrejur nu era nimeni ca să o audă…
Atunci fetiţa a pornit să caute ajutor şi nu peste mult timp s-a întâlnit cu un arici care se apropia foşnind printre frunze, cu paşii lui mici.
– Dragă ariciule, vântul mi-a stins luminiţa. Nu ştii tu cine mi-ar putea aprinde din nou luminiţa?
– Nu ştiu, spuse ariciul. Trebuie să întrebi pe altcineva. Eu nu pot zăbovi, trebuie să mă grăbesc la copilaşii mei.
Fetiţa a plecat mai departe, când deodată în faţa ei a apărut un urs. Era Moş Martin.
– Dragă ursule, vântul mi-a stins luminiţa. Nu ştii cine mi-o poate aprinde din nou?
Ursul a clătinat din cap încet:
– Nu ştiu a-ţi spune. Eu sunt tare obosit, trebuie să dorm, să mă odihnesc. Mor, mor, mor…
A venit o vulpe strecurându-se prin iarbă, foşnind uşor; o vulpe şireată. Şi-a ridicat năsucul şi a întrebat-o pe fetiţă:
– Ce cauţi tu în pădure? Noi vânăm acum şi tu sperii toţi şoriceii, du-te iute-n casă!
Fetiţa s-a aşezat pe o piatră şi a început să plângă:
– Nu vine nimeni să-mi aprindă luminiţa? Nu mă poate ajuta nimeni?
Stelele au auzit-o şi i-au spus:
– Pe soare trebuie să-l cauţi. El te poate ajuta.
Fetiţa aprins curaj şi a plecat mai departe. Într-un târziu a ajuns la o căsuţă. În căsuţă era o bunicuţă care torcea, torcea fire subţiri. Fetiţa a intrat şi a întrebat:
– Nu cumva ştii tu drumul spre soare? Nu vrei tu să vii cu mine?
Bunicuţa i-a răspuns:
– Eu trebuie să torc, să torc fire subţiri. Dar odihneşte-te un pic aici la mine, căci mai ai cale lungă de făcut. După ce s-a odihnit, fetiţa şi-a luat lămpaşul şi a plecat mai departe. A ajuns la o altă căsuţă în care locuia bătrânul pantofar, care ciocănea mereu, reparând încălţăminte.
– Bună ziua, dragă pantofarule, cunoşti tu cumva drumul spre soare? Nu vrei să vii cu mine?
– O, nu, spuse pantofarul, mai am de reparat foarte mulţi pantofi. Dar odihneşte-te aici la mine o vreme, căci mai ai cale lungă de făcut.
După ce s-a odihnit, fetiţa şi-a luat lămpaşul şi a pornit mai departe. Deodată a zărit în faţa ei un munte înalt ce strălucea în depărtare. „Acolo sus poate o să-l întâlnesc pe mândrul soare”, s-a gândit fetiţa şi a început să alerge spre munte. Un copilaş i-a ieşit în întâmpinare. El se juca cu o minge.
– Hai cu mine! i-a strigat fetiţa. Să mergem înspre soare!
Dar copilaşul a rămas să se joace cu mingea. Alerga şi sărea încolo şi-ncoace. Fetiţa a pornit singură la drum, a urcat până sus, sus pe munte, dar nici acolo nu l-a întâlnit pe soare.
– Aici am să stau şi am să aştept până când vine soarele, zise fetiţa. S-a aşezat pe pământ. Era atât de obosită de drumul lung, încât a închis ochii şi a adormit imediat.
Soarele o văzuse deja de multă vreme… Şi cum era pe înserate, s-a aplecat numai un pic şi a lăsat o rază în lămpaşul fetiţei, care s-a aprins imediat. Chiar atunci, fetiţa s-a trezit.
– Lămpaşul meu luminează iar! a strigat ea veselă. A sărit în picioare şi a pornit veselă la drum. Aşa s-a reîntâlnit cu copilaşul, care era foarte necăjit, pentru că îşi pierduse mingea şi acum nu o mai putea găsi în întuneric. Fetiţa i-a spus:
– Îţi fac eu lumină!
Băieţelul a găsit mingea şi a început să cânte de bucurie. Fetiţa a mers mai departe până când a ajuns la casa pantofarului. Pantofarul stătea necăjit în cămăruţa lui:
– Focul meu s-a stins, mâinile mi-au îngheţat de frig şi nu mai pot să repar pantofii.
– Îţi aprind eu focul, a spus fetiţa. Şi aşa pantofarul a putut din nou să lucreze: acum avea lumină şi mâinile i s-au încălzit.
Fetiţa a mers mai departe şi în scurtă vreme a ajuns la casa bunicuţei. Şi aici era întuneric.
– Lumânarea mea s-a stins, şi de multă vreme nu mai văd şi nu mai pot să torc, i-a spus bunicuţa.
– Îţi aprind eu o lumină nouă, i-a zis fetiţa bucuroasă. Aşa că bunicuţa a apucat roata de tors, a rotit-o vârtos şi a tors, şi a tors fire subţiri.
Fetiţa a mers mai departe şi a ajuns în poiană, unde toate animalele s-au trezit de la lumina lămpaşului ei. Vulpea a strălucit, ursul a bombănit şi s-a adâncit mai tare în bârlogul său. Ariciul a păşit curios, să vadă ce-o fi.
Fetiţa a pornit fericită spre casă, cântând:
„Eu merg la drum cu lămpașul,
Lămpasul, prieten de drum.
Pe cer își au stele sălașul,
Pe drum luminez eu acum.”